Articole

Recomandări psihanalitice pentru mame – de Wilhelm Stekel

rppmO carte alcătuită din două volume de scrisori adresate de către scriitor unei mame. Scrisori ce conțin îndrumări, sfaturi psihanalitice de acum 90 de ani, dintre care multe, de bun simț, își găsesc aplicabilitate și în zilele noastre. Cititorul să nu se lase descurajat sau intimidat de cuvândul ”psihanalitic” din titlu. Cartea este accesibilă și ușor de urmărit pentru orice mămică sau părinte, adult, pedagog, educator care caută explicații, repere și are întrebări al cărui răspuns pare să nu-l poată găsi.

Firește, în carte sunt descrise în mare parte probleme cu care se confruntau mamele acelor timpuri, dar multe dintre ele mai apar și astăzi, dând de furcă atât celor mici cât și părinților. Stekel încearcă să răspundă multora dintre întrebările acestei mame, care uneori trimite autorului chiar și întrebări ale altor mămici, apelând în primul rând la bun simț, făcând referire la experiența lui de medic și psihanalist și nu în ultimul rând la psihanaliză.

Ne-am putea întreba: dar cum și de unde poate un bărbat, fie el și părinte, să știe mai bine decât o femeie, decât o mamă, ce e mai bine pentru copilașul ei? Ei bine, bărbatul-tatăl-medicul și psihanalistul în cazul acesta are un cuvânt de spus, face afirmații și vine recomandări care se bazează în primul rând pe experiența sa de viață dar și pe cea de cabinet, de psihanalist.

Așa cum spune chiar autorul în cuprinsul cărții, menționând scrierile unui coleg de-al său, Czerny, ”V-o recomand cu căldură, cu toate că nu sunt de acord cu toate sfaturile reputatului coleg”.

”Arta pedagogică constă în educarea copilului cu dragoste și prin dragoste, fără ca dragostea însăși să devină o constrângere. Relațiile ”părinți-copii” nu trebuie să aibă niciodată dimensiunile relației ”stăpân-sclav”. Cel mai bun mijloc de educație este exemplul părinților.”

Anunțuri

N-aș putea suporta asta!

Așa spunem și ne spunem de fiecare dată când ne trece prin minte ceva care ne-ar putea da viața peste cap. N-aș putea suporta (și) asta! Deși știm că nu e așa. Că am trecut prin multe evenimente nefericite, prin multe greutăți și, cum necum, tot am scos-o la capăt. Le-am făcut față cumva. Dar punând în cuvinte, e ca și cum am cere Cuiva să nu ne pună în cârcă și asta, orice ar fi acel asta.

Încă o durere, o supărare, o amărăciune, o despărțire, o boală sau moarte. Nu știm de câte putem avea parte într-o viață; și sperăm să fie cât mai puține la număr. Dar nu e niciodată așa. Nu există nimeni pe lumea asta a cărei viață să fie o fericire de la un capăt la celălalt.

Expresia în sine se plasează undeva între temere, o temere cumplită uneori și rugămintea, speranța ca așa ceva să nu se întâmple. Mai ales dacă ar putea veni pe un fond de fericire sau, și mai rău, într-un moment în care ne e deja destul de greu și abia facem față greutăților ieșite în cale.

Ce e în măsura noastră să putem face pentru a putea preântâmpina răul? Pentru a-l putea opri? Nu prea multe. Ne putem ruga, putem spera, putem face apel la puterea voinței prin care încercăm să îndreptăm lucrurile într-o altă direcție. Sau, pur și simplu, putem încerca să fim ”fluizi” precum apa. Să lăsăm lucrurile, evenimentele, oamenii să ”treacă prin noi”. Să nu le permitem să ne atingă, să ne disturbe, să ne dea peste cap liniștea interioară. Să nu le lăsăm să ne strice Zen-ul.

2015 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2015 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 2,400 times in 2015. If it were a cable car, it would take about 40 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Plăceri (ne)vinovate

savarine

Oare cât suntem în stare să plătim pentru câteva minute de plăcere? Sau de socializare numai?

Nu mai există cofetării – locul acela în care se vindeau prăjituri, înghețate și tot felul de alte dulciuri. Luai acasă sau serveai chiar acolo, la masă. Erau locuri nevinovate, în care intrau cel mai adesea părinți cu copii, bunici și persoane dintre cele mai inocente. De altfel, cine să se dedea la așa ceva?! La dulciuri adică…

(mai mult…)

Pe mine mă mai iubești?

art

Întrebarea nerostită a unei fetițe de 4-5 anișori pentru mama ei. Chiar așa, oare o mai iubește? Desigur, ar spune toate mămicile din lume. Sau aproape toate.

Când vine pe lume primul copil părinții, cel mai adesea, sunt foarte fericiți. Este tot ce și-au dorit. S-au căsătorit pentru a avea o familie, pentru a avea copii. Iar primul este aparte. Este făcut din dragoste. Din ”cea mai mare” dragoste. (mai mult…)

Sindicatul curvelor

Am văzut de curând un film în care era lansată ideea asta – și curvele ar avea nevoie de un sindicat. Vorbim de femeile care au făcut din prostituție o meserie de pe urma căreia trăiesc. Se duc la serviciu ca toată lumea; ei bine, ca unii dintre oameni, pentru că ele lucrează mai mult noaptea decât ziua, dar tot așa, lucrează ore în șir și sunt remunerate pentru ceea ce fac. (mai mult…)

Cărți mari scrise cu litere foarte mici

Bucuria pe care o ai când găsești pe raftul unei librării cartea pe care o căutai, în format ”mare”, obișnuit, urmată imediat de dezamăgirea pe care o ai când constați că e scrisă cu caractere foarte mici, de 10 sau chiar de 9. Era o vreme când nu te deranja treaba asta, dar de atunci și până acum ai citit zeci și sute de cărți și parcă vederea ta nu mai e la fel de bună. Ochii, obișnuiți să parcurgă rândurile cărților, au mai obosit oleacă și s-au lăsat nițel pe tânjală. (mai mult…)

%d blogeri au apreciat asta: