Acasă » Tu si ceilalti » Persoană gregară

Persoană gregară

Articole

IG1

Oare cum ne-ar fi fost viața dacă omul nu ar fi o persoană gregară? Nu ar fi existat grupuri, ginte, clanuri, familii, orașe. Am trăi așa, ca niște electroni care ar gravita în jurul a nimic. Ar gravita pur și simplu, fără să facă niciun fel de legături, fără niciun rost. Ar ”zbura” prin lume de-aiurea, fără vreun înțeles.

Este foarte posibil ca instinctul gregar al omului să fie în legătură cu atracția magnetică a Pământului. Iar acestea două cu ”nevoia” de mișcare a popoarelor încolo și încoace. În principiu, această mișcare, această migrație în masă sau nu, pare a avea scopul de a găsi resursele necesare vieții, reurse pe cale de dispariție în locul de plecare. Dar cine știe, poate că magnetismul joacă un rol destul de important și în nevoia aceasta de deplasare, numai că nu am stat încă să analizăm și să înțelegem de ce și cum.

Omul – ființă gregară. Da, poate. Simțim nevoia să ne adunăm, să fim împreună, ca și cum singuri, individual nu am fi suficient, nu am avea un rost. Trebuie să alcătuim familii, să facem copii pentru a ne perpetua specia, dar această aducere împreună se pare că funcționează din ce în ce mai puțin. Rata divorțului în lume e din ce în e mai mare. Da, oamenii fac în continuare copii, chiar dacă în număr tot mai mic, dar părinții nu mai simt să stea împreună pentru a-i crește. I-au făcut și… gata, or să crească ei cumva. Nu au neapărată nevoie de ambii părinți. Și-apoi, decât să crească într-un cămin cu doi părinți care nu se înțeleg, care se ceartă tot timpul, nu-i așa, mai bine singuri. Ei, poate asta ar fi invenția secolului: copii care să crească singuri. Fără mamă, fără tată. Să se descurce singuri și să le învețe pe toate cum or ști. Să se uite și ei în jur și să facă ce face toată lumea, fără să mai aștepte să li se dea mură în gură, și la propriu, și la figurat.

Avem un instinct gregar. Și? Ce facem cu el?! Tot ce ne stă în putință să îl decimăm, să ni-l anulăm. Inventăm tot felul de scuze, tertipuri, mijloace pentru a ne aduce împreună, cât mai aproape unii de alții, dar în esență rămânem din ce în ce mai singuri, vrem să comunicăm cu adevărat din ce în ce mai puțin. Treptat, parcă ne transformăm în acei electroni devalorizați, fără sarcini, fără sens. Suntem din ce în ce mai ocupați, cele 24 de ore ale zilei nu ne ajung nici pe jumătate la câte avem de făcut, suntem mai mult pe drumuri decât acasă sau într-un singur loc, iar singurul loc în care stăm cel mai mult e la serviciu, unde avem treabă, unde n-avem timp nici de noi, nici de alții. Schimbăm amabilități, schimbăm mesaje, poze, filmulețe, transmtem gânduri și sentimente dar așa, cum am da din mână în mână o revistă, hai, cel mult o carte. Ceva care pare să ne reprezinte, care duce cu gândul la noi dar, după ce am transmis mesajul celorlalți, pe lângă cele câteva aprecieri sau răspunsuri, rămânem din nou singuri. Din ce în ce mai singuri și însingurați. Din ce în ce mai puțin gregari.

Pe copii îi facem dar îi transferăm în grija altora să ni-i crească, din ce în ce mai rar a bunicilor. Mai degrabă pe mâna unor persoane necunoscute atât părinților cât și copiilor. Ni-i înstrăinăm pur și simplu de mici, după care le furăm copilăria, le punem în cârcă sarcini pe care nici noi, ca adulți, nu le-am putea duce, îi extenuăm și îi stoarcem de ultimul strop de energie cerându-le să facă…de toate, după care ne mirăm că ne sunt străini. Că nu ne vorbesc, că nu ne respectă, că nu ne iubesc. Că nu îi cunoaștem aproape deloc, că ne sunt complet străini.

Și la fel procedăm și cu vârstinicii de care ne descotorosim ca de ceva ce nu ne mai face trebuință. Din atât instinct gregar îi îndepărtăm, îi trimitem pe capul altora cu care să se adune laolaltă. Să fie gregari cu altcineva, cu străini care îi tratează mai mult sau mai puțin cu respectul și grija cuvenite.

Și ce să mai spunem despre noi?! Mergem la teatru, la film, la concerte, ne adunăm prin parcuri sau la diverse competiții, ieșim la o terasă sau un restaurant, din ce în ce mai rar la o masă în familie, dar în esență ne înstrăinăm nu doar de cei apropiați, ci și de noi înșine. Ne ascundem în spatele unor citate ”celebre” care transmit mai bine și mai ”înțelept” ceea ce simțim sau gândim în momentul de față, ne ascundem în spatele monitoarelor computerelor sau ecranelor tv sau telefoanelor, ca într-o fugă perpetuă către un încotro complet nedefinit. Nu contează unde, numai să nu mai fim aici cu noi, cu ceilalți, laolaltă. Să fim gregari doar așa, în aer, într-un spațiu nedefinit, invizibil, intangibil. Să fim și să nu fim…împreună.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: