Acasă » Cariera ta » Sindromul şefiei

Sindromul şefiei

Articole

essSunt foarte rare ocaziile în care cineva este angajat pentru prima oară în viaţă într-un post de conducere. Cei mai mulţi dintre noi o pornesc de jos în sus, până capătă suficientă experienţă şi merită să ocupe un post de şef sau director. Pe lângă cunoştinţe suficiente şi experienţă e nevoie şi de simţ de răspundere, tărie de caracter, răbdare şi multe alte calităţi existente sau dobândite.

Ciudat e însă că mulţi dintre cei care “se ajung”, uită de unde au plecat. Sau pur şi simplu fac “exces de zel”. Se dau prea şefi, exagerează şi chiar ajung să-i abuzeze pe subalterni. Mai întâi verbal. Apoi psihologic şi, în cazurile cele mai nefericite şi alt fel.

Tactica cea mai obişnuită a unui astfel de şef e să-l acuze pe subaltern sau să îi caute nod în papură atunci când de fapt, el e cel care se simte cu musca pe căciulă. Fie este pe deplin conştient de faptul că îl supra-încarcă pe angajat, fie îl plăteşte prea puţin sau îi taie toate beneficiile…din lipsă de resurse financiare, se scuză el. Sau ea. În ultima vreme, criza economico-financiară ţine de scuză pentru absolut orice: scăderi de salariu, ore peste program sau week-end-uri neplătite, fără prime, bonuri de masă, beneficii pentru concedii sau orice altceva ce angajatului i s-ar cuveni iar şeful preferă fie să deturneze fondurile respective în buzunarul personal, fie să facă economie la sânge ca să dea bine în faţa superiorului lui.

Iar bietul angajat e nevoit să înghită. Pentru că dacă are cumva “tupeul” să deschidă gura, i se arată imediat uşa, cu de-acum bine cunoscuta expresie: “Nu-ţi convine, te înlocuim imediat că uite cât de lungă e coada la uşă.” Şi uite aşa, angajatul e constrâns să accepte un salariu de mizerie pentru o muncă cel puţin dublă, program fără limite şi bun simţ, condiţii de lucru inheadecvate ş.a.m.d. Şi dacă ar fi numai astea…poate că bietul angajat s-ar resemna cumva. Dar, peste toate cele, intervine şi abuzul verbal.

“Eşti incompetent, te dau afară, nu eşti bun de nimic, habar n-ai să faci o treabă ca lumea, întârzii mereu (fie că e adevărat sau nu!) şi câte şi mai câte. Bietul angajat e atât de împovărat de toate cele încât nu mai are curajul să gândească, să se întrebe: “Oare chiar aşa stau lucrurile? Chiar e adevărat tot ce spune şeful?”. Şi exact pe asta mizează şi şeful. E o politică folosită peste tot în lume: dă-i omului de rând probleme cât să nu poate duce, ocupă-i la maxim mintea încât să n-aibă timp să se mai gândească şi la altceva, împovărează-l peste măsură şi fă-l în permanenţă să se simtă vinovat pentru absolut orice, chiar şi pentru faptul că există. Şi funcţionează de minune. Din nefericire!

Fireşte că nu există angajat perfect. Nimeni nu le poate face pe toate, tot timpul, la perfecţie. Nici angajaţii, nici şefii. Dacă şeful greşeşte, poate foarte uşor să dea vina pe angajaţi. Dacă se simte vinovat că nu îi plăteşte suficient, atunci îl acuză pe angajat că e leneş, incapabil, îndărătnic etc. De teamă că-şi poate pierde postul, bietul om nu se mai întreabă cât anume e adevărat din ce spune şeful. Din disperare se străduieşte şi mai tare să îşi facă treaba la timp şi aşa cum i se cere.

Din nefericire, cam peste tot există această formă de abuz. E un abuz moştenit, dobândit. Ceva ce din nefericire transmitem mai departe şi copiilor noştrii, generaţiilor viitoare. Seamănă destul de mult cu abuzul practicat în unele şcoli sau în armată. Ultimii veniţi iau toate şuturile în fund. Sunt batjocoriţi, puşi să facă toate treburile “murdare” şi plicticoase şi uneori sunt chiar loviţi. La locul de muncă asta nu se mai întâmplă, pentru că între timp adulţii au mai evoluat şi sar de la abuzul fizic la cel psihologic, care e mult mai nociv.

Cu cât e mai afurisit şeful cu tine, cu atât o să fii înclinat şi tu să te porţi mai urât cu cei “de sub tine”. Şi asta funcţionează de-a lungul întregii scări valorice, până la ultima treaptă. Dacă eşti ultimul venit în firmă sau cel mai de jos angajat, vei fi şi cel mai vulnerabil. Te salvează doar faptul că ai şti foarte bine meseria sau, dacă ai pile foarte puternice. Altfel…cum se spune, ultimul venit, primul plecat. Sau vizat în caz că se ajunge la reduceri de posturi. Sau salarii.

De ce femeile sunt plătite mai puţin decât bărbaţii pentru acelaşi loc de muncă, cu aceleaşi atribuţii, îndatoriri şi responsabilităţi ştim cu toţii. De ce încă femeile acceptă treaba asta, e o altă discuţie.

E foarte greu să îţi găseşti de lucru în zilele noastre, oricâte calificări sau experienţă ai avea. Şi e şi mai greu atunci când ai rate la bancă, mai multe guri de hrănit să îi poţi întoarce vorba şefului sau să îl pui la punct fără să te temi de repercursiuni. Îţi poate spune în orice moment să îţi iei lucrurile şi să pleci. Şi atunci, ce te faci?

Dar dacă ai încerca totuşi, fără să te cerţi sau să fii agresiv verbal să îţi impui punctul de vedere, să ceri să fii respectat? Angajaţii sunt de obicei mai mulţi şi şeful doar unul. Şi ar fi bine să nu uite că puterea maselor e mai mare decât persoana care are puterea.

Există tendinţa aceasta în rasa umană de a băga groază în ceilalţi. De a-i controla astfel şi a-i ţine, terorizaţi, “sub papuc”. Şi în şcoală mai auzeam pe câte un profesor spunând: “Eu am pâinea şi cuţitul.” Iar asta însemna că orice am face, viaţa noastră depinde de voinţa lui. Ce fel de educaţie credea acel profesor că dă elevilor? Exact asta: îi pregătea să fie nişte mici torţionari ca el, sau să se supună fără cârtire, ca nişte sclavi dependenţi şi lipsiţi de apărare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: