Acasă » Tu si ceilalti » Luxul de a fi singur

Luxul de a fi singur

Articole

DSC_0037Cu adevărat singur. O singurătate aleasă şi dorită. Nu ca separare completă faţă de semeni şi lipsă de comunicare. Ci doar întru tihnă spirituală.

De cele mai multe ori oamenii se tem de singurătate. Şi, cu toate astea, tot ce crează de la o vreme nu face decât să-i însingureze, să-i ţină la distanţă de semeni. Televizor, computer, telefon mobil şi tot restul de gadget-uri nu fac decât să îi însingureze. Îi atrage ca într-un vortex, după care îi ţine captivi, ore şi zile în şir, dacă este posibil. Aproape că nici nu mai ştiu să comunice cu adevărat atunci când sunt puşi faţă în faţă. Sunt mult prea obişnuiţi şi dependenţi de comunicarea prin intermediul unei interfeţe. Orice ai spune, ori ce subiect ai alege, interlocutorul pare a avea tot timpul să-ţi arate ceva interesant pe mobilul, tableta sau latopul lui şi care e “în legătură” cu ce “discutaţi”. Dacă de discuţie mai poate fi vorba.

Poate că aşa, în felul acesta, în permanenţă secondaţi de un aparat care poate fi oricând conectat la o reţea de internet, omul nu se mai simte complet însingurat. Continuă să fie singur, dar nu se mai simte anacron, asocial, inadecvat… Măcar atât putem spune că a reuşit face tehnologia IT pentru noi: nu ne mai lasă să ne simţim singuri. Nu ştiu sigur dacă asta a reuşit să scadă rata depresiilor sau a sinuciderilor dar, într-un fel oarecum distorsionat, a reuşit să îi aducă pe oameni mai aproape unii de alţii, deşi despărţiţi printr-un ecran. Se pot vedea, se pot auzi, dar nu se pot atinge. Poate că nici nu (mai) au nevoie.

Singur cu adevărat nu eşti niciodată. Când citeşti, chiar singur în casă fiind, pătrunzi într-o lume fantasmată sau povestită, te identifici cu un personaj sau cu altul, participi la acţiune sau, contempli liniştit, alături de scriitor, tot ce vede el şi merită să-ţi împărtăşească şi ţie. Te face complice, aproape fără să-ţi dai seama sau să apuci să protestezi, lumii sale reale sau imaginate.

La cinema nici atât. Sau când vizionezi un film. Cu lumină de fundal sau nu, eşti captat în tot ce se întâmplă acolo pe ecran, urmăreşti replici şi gesturi, trăieşti momentele de suspans, tristeţe sau bucurie. Eşti prin urmare şi tu…Acolo, în ecran, în acţiunea filmului. Şi cam la fel se întâmplă şi într-o sală de teatru.

Când lucrezi, chiar dacă ai norocul să ai un birou doar al tău, eşti înconjurat de hârtii sau aparate care, timp de 8 ore sau mai mult, îţi solicită toată atenţia. Şi toate astea implică oameni şi acţiunile lor, responsabilităţi sau îndatoriri de la care nu te poţi sustrage şi care, oricât te-ai strădui, nu te vor lăsa niciodată să te simţi complet singur.

Cei care nu au familie, şi într-o familie fie ea şi puţin numeroasă, ştim cât de greu e să-ţi găseşti puţină tihnă, se înconjoară de prieteni. Mulţi mulţi prieteni. Adevăraţi, falşi, pe care se pot baza cu adevărat sau nu, prieteni virtuali pe care nu or să-i cunoască poate niciodată. Doar gândul la numărul din agenda de adrese de email sau lista de prieteni de pe facebook pare liniştitor. Trei sute şi ceva, câteva mii….chiar şi doar 30 şi tot sună încurajator. Nu se poate ca din toţi să nu găsească măcar unul cu care să stea de vorbă atunci când se simte singur. Sau însingurat.

Mulţi nici nu se lasă să fie singuri vreodată. Nu-şi acordă niciodată această şansă. De ce ar face-o?! Doar omul e un animal sociabil, gregar. El simte nevoia să se adune laolaltă cu ceilalţi, să comunice, să facă schimburi de cuvinte, gânduri, sentimente… Când nesingurătatea devine un sport sau, mai bine spus, o adicţie, când aceşti oameni îşi încarcă agenda şi timpul în mod compulsiv cu prezenţe care în esenţă nu le spun nimic sau care contează doar pentru a-i face să se simtă importanţi, atunci fuga devine ceva aproape bolnăvicios. E ca o permanentă temere de a se uita în oglindă; de a respira acelaşi aer, de unul singur.

De ce să te înconjori de oameni inutili, plictisitori, lipsiţi de educaţie sau de maniere, enervanţi, linguşitori, fără caracter? Chiar, de ce? Poate pentru că, prin comparaţie, poţi ajunge să te simţi mai bine şi să-ţi spun că n-ai ajuns atât de rău sau de jos. Iar asta îţi creează un oarecare confort şi o stare de bine. Dar cât de utilă poate fi această realitate confecţionată?

Din nefericire, prezenţa unor astfel de oameni de proastă calitate nu face decât să te epuizeze, să-ţi consume în mod inutil o mare cantitate de energie, să-ţi creeze în cele din urmă o stare de inconfort, dezamăgire şi tristeţe. Ajungi să te întrebi: chiar am nevoie de aceşti oameni? Trebuie să mă asociez cu ei? Iar dacă reuşeşti să-ţi răspunzi cu sinceritate, nu-ţi vei mai face procese de conştiinţă apoi, dacă vei alege din nou să îi ai în preajmă. Cel puţin nu vei mai fi în starea aceea de semi-realitate în care pretinzi că nu vezi aspectele cele mai neplăcute, care te deranjează şi te enervează, adică nu te vei mai minţi tocmai pe tine. Chiar nu meriţi asta! Şi-apoi, poţi oricând să-ţi rezervi luxul de a fi singur. Atât cât este posibil. Sau măcar de a alege atât cu sinceritate cât şi cu respect faţă de propria ta persoană, pe cei cu care merită să-ţi petreci timpul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: