Acasă » Tu si ceilalti » Concertul de Anul Nou de la Viena

Concertul de Anul Nou de la Viena

Articole

Am crescut cu el, ne-am bucurat de valsurile familiei de muzicieni Strauss şi nu numai, ne-a mers la suflet şi ne-a rămas acolo numele lui Herbert von Karajan. Ca şi în cazul operei, muzica clasică ori o iubeşti din prima, ori n-o s-o poţi iubi niciodată. Şi cum să nu îţi placă valsurile, polcile şi mazurcile unor vremuri trecute, pe care le auzim doar povestite de străbunici sau le citim prin cărţi, dar care ne impresionează şi ne atrag încă şi astăzi?

Timp de aproape două ore te laşi transpus în paşi de vals într-o lume în care ţinuta şi manierele elegante sunt de rang înalt, în care totul e deosebit şi fără cusur. Ţinuta muzicienilor, a spectatorilor, costumele balerinilor, palatele şi interioarele acestora la care putem avea acces doar astfel, o singură dată pe an. Şi doar noi, cei care urmărim concertul la televizor, pentru că celor din sală nu le este dat să le vadă. Iată că, deşi nu suntem acolo fizic, nu ascultăm concertul acelei săli cu acustică deosebită, suntem recompensaţi astfel.

Legătura creată între orchestră, dirijor şi public e ceva unic, ceva sublim. Dirijorul este mai degrabă un liant între orchestră şi public. Stă cu spatele la cel din urmă, dar îi oferă tot ce are mai bun şi, la final, unitatea dintre ei ajunge de netăgăduit. Un joc discret, între el şi public care, ţinut în frău timp de aproape două ore de valsuri line interpretate şi dansate în ritmul valurilor Dunării, trezit uşor de câteo polcă sau mazurcă mai săltăreaţă, explodează în aplauze spre final, nemaiputând să-şi ţină sub control entuziastmul şi euforia provocate de aceasta muzică minunată.

Cum se naşte o tradiţie? În primul rând prin iubire şi prin dăruirea ei. Fiecare concert de An Nou se încheie cu binecunoscutul An der schönen blauen Donau şi Radetzky Marsch, compus şi dedicat mareşalului cu acelaşi nume. Publicul se lasă condus şi el de dirijor şi, sub comanda acestuia, aplaudă când furtunos şi fără oprelişti, când pianisimo. Este un joc numai al lor, numai de ei ştiut. Cei din sală îşi declară iubirea faţă de muzică, orchestră, dirijor şi compozitori, iar dirijorul le primeşte aplauzele cu drag, dar le moderează înspre binele publicului, pentru a putea auzi până la capăt acordurile ultimei piese. Trebuie să fii acolo, în sală, pentru a putea fi pătruns de acel sentiment unic care te uneşte pe deplin cu întreg Universul.

Vrei să fii acolo? Să participi la acest eveniment deosebit şi înălţător? Ei bine, nu e lucru la îndemâna oricui. Ca în cazul oricărei săli de concerte din lume există locuri “anume”, reţinute an de an de anumite persoane sau familii. Cele rămase pentru restul publicului se pot obţine pe baza unei rezervări care se poate face online (http://www.wienerphilharmoniker.at/new-years-concert/ticket-information), dar care nu îţi garantează obţinerea unui bilet şi a unui loc în sală decât în urma unei trageri la sorţi. În concluzie, să îţi îndeplineşti acest vis e ca şi cum ai visa să câştigi la loterie. Ca să nu mai spun că biletele pentru concertul de Anul Nou din 2015 se pun în vânzare imediat după concertul de anul acesta, rezervările se fac, dar “rezultatul” îl obţii abia după câteva luni de aşteptare. Şi eu care mă plângeam că mi s-a părut complicat să intru să văd Il Cenacolo (Cina cea de Taină)!

Când eşti acolo, în sală, te laşi transpus de muzică şi ajungi cu sufletul în sfere îndepărtate şi înalte, departe de tot şi de toate. La televizor însă ai timp să te uiţi la aranjamentele florale care, anul acesta au fost o combinaţie de orhidee, trandafiri, garoafe şi anthurium, toate în tonuri de roşu-roz. Mă întreb dacă nu i-au ameţit cu parfumul lor pe bieţii cei din orchestră. Costumele balerinilor au fost proiectate de faimoasa Vivienne Westwood – pentru cei care nu o cunosc, este vorba de creatoarea de modă care a proiectat printre altele şi rochia de mireasă a lui Carrie Bradshaw din filmul Sex and the City, unul dintre magazinele ei din Viena aflăndu-se pe Tuchlauben Strasse 12.

Anul acesta orchestra s-a aflat sub bagheta dirijorului Daniel Barenboim. La origine evreu, născut în Argentina, crescut în Israel, cu paşaport argentinian şi spaniol şi care susţine cu mândrie că este singurul evreu cu paşaport palestinian. Nu e doar pianist şi dirijor, ci şi un om deosebit, care în decursul eforturilor sale de susţinere a păcii a fost foarte aproape de a obţine premiul Nobel.

Alegerea pieselor concertului de anul acesta cred că a fost făcută tot în acest spirit, al păcii, uşor sedat, liniştitor şi calmant. Chiar şi polcile mi-au părut liniştite şi cred că dacă tradiţia nu dicta Radetki Marsch din final, n-am fi avut parte de nicio notă forte, în ritm mai alert, austriac, soldăţesc, care să mărească volumul şi entuziastmul. Un apărător şi susţinător al păcii chiar şi în sala de concerte. Orchestra lui este alcătuită din solişti şi interpreţi internaţionali de toate religiile. Omagiul şi recunoştinţa faţă de orchestra vieneză au fost declarate printr-o strângere de mână sau chiar un sărut acordate fiecărui instrumentist, arătându-le în acelaşi timp că se bazează pe ei să interpreteze ultimul marş fără dirijor, chiar şi disturbaţi fiind de plimbarea lui printre ei şi strângerile de mână.

Mesajul lui către noi toţi, cei care l-am urmărit din scaunul minunatei săli de concerte sau cel de acasă a fost:

Prosit Neujahr! 2014
La multi ani! 2014

Sursa: YouTube

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: