Acasă » Tu si ceilalti » Dragostea e o obligaţie?

Dragostea e o obligaţie?

Articole

Dragostea e o obligatie“ – Oare ai dreptul să nu-ţi iubeşti mama?
– Cred. Dragostea nu e o obligaţie.”

Nu cred că e musai să-i iubim pe toţi. Nici n-am putea de altfel. Adică aşa, cu sinceritate. Ne place de ei, ne sunt dragi, dar nu îi iubim chiar pe toţi. Ca să nu mai spunem că pe unii din ei îi iubim cu intermitenţe. Azi te iubesc, mâine…mai vedem, in funcţie de cum te porţi. Chestia asta o auzim când suntem mici, chiar de la părinţi. Uite că dragostea nu e veşnică, nu se întâmplă tot timpul. Cum ai putea să iubeşti pe cineva în somn? În somnul tău, nu al lui. Sau ei. Ah, da, într-un vis frumos, cu multă dragoste. Dar aşa, cu adevărat, sincer şi conştient, n-ai putea-o face. Tocmai pentru că nu eşti conştient când dormi. Nici măcar nu ştii pe unde îţi umblă…visele.

Oare venim pe lume cu dragostea în noi? Aşa ar părea dacă e să ne uităm la copii, care ştiu şi chiar pot să iubească necondiţionat. Poate, să zicem, ei iubesc niţel dependent, sau din dependenţa lor faţă de mama şi tata, de adulţii care îi îngrijesc şi fără de care nu s-ar putea descurca. Dar nu o fac în mod premeditat. Te iubesc, pentru că nu pot trăi fără tine. Ei, uite, iar un clişeu peste care dăm când suntem mari, numai că atunci pare să dea bine. Cuvinte mari, dar nerealiste de fapt, pentru că şi dacă nu suntem iubiţi înapoi, de trăit tot trăim, numai că nu atât de fericit.

Şi-apoi, cum să (mai) iubeşti o mamă care te bate, te neglijează, uită de tine şi care pur şi simplu nu te iubeşte? Putem învinovăţi un copil dacă nu iubeşte o astfel de mamă? Nu. Culmea e că el, copilul, o iubeşte şi aşa, abuzivă şi indiferentă, pentru că alta n-are. Deci iubim totuşi şi pentru că n-avem încotro, dar măcar e alegerea noastră.

Dragostea se găseşte peste tot. E ceva uşor de oferit, dar care se poate şi vinde, la o adică. Nu mai e ea dragoste adevărată dacă a fost obţinută prin troc, dar aşa, niţel ambalată şi parfumată, putem să ne prefacem că e tot dragoste.

Dragostea nu e o obligaţie, dar e o îndatorire. Aşa cel puţin cred părinţii, sau li se inculcă ideea asta. Vor nu vor, trebuie să-şi iubească odoarele. Dar dacă dragostea îl capătă pe trebuie înainte, atunci nu mai e ea dragoste…adevărată. Poţi să învinovăţeşti un părinte care nu-şi iubeşte copilul retardat, autist, criminal, sociopat? Poţi, pentru că nu eşti în locul lui şi-ţi dă mâna. Dar asta te face mai degrabă ipocrit decât iubitor de oameni.

Vrem ca dragostea să existe, dar nu aşa, oricum, ci să avem parte de ea necondiţionat şi tot timpul, eventual până la sfârşitul vieţii. Ce facem pentru a avea parte de ea, asta depinde de fiecare. Cert e că foarte puţini oameni pot spune că au fost iubiţi toată viaţa, în fiecare zi, în decursul întregii zi. Dar de ce avem nevoie să fim iubiţi de altcineva? Dragostea noastră pentru noi înşine nu e îndeajuns? Se pare că nu, iar asta se întâmplă mai ales pentru că nu prea suntem învăţaţi să ne iubim (suficient). Şi cum să fii iubit, dacă tu nu te iubeşti mai întâi pe tine? Cum să ai parte de ceva ce tu nu ştii să-ţi oferi în primul rând ţie?

* Citatul de mai sus este din cartea “Adevărul despre cazul Harry Quebert”, de Joel Dicker

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: