Acasă » Tu si ceilalti » Viaţa ca un compromis

Viaţa ca un compromis

Articole

viata ca un compromisAm întâlnit mulţi oameni care spuneau că în căsnicie trebuie să faci multe compromisuri, că altfel nu se poate. Şi la fel şi în celelalte relaţii, la serviciu, în viaţă în general. Mă întreb dacă nu se poate şi fără compromisuri.Ce înseamnă de fapt să faci un compromis? Să laşi de la tine, ca să fie bine. Să fie bine cui, mai exact? Pentru că atunci când laşi de la tine de fapt, laşi la o parte ceva din tine sau, chiar pe tine. Şi faci asta ca să îi fie bine mai mult celuilalt, care nu acceptă altfel. Sau, şi mai rău, din teamă. Teamă de a nu-l pierde pe celălalt. Poţi să o faci o dată, de două ori, poţi chiar să îţi faci o obişnuinţă din asta, un sport, însă la un moment dat se va umple sacul amărăciunii, se vor aduna mult prea multe frustrări şi vei constata că tot efortul făcut a fost în detrimentul tău. Şi, dacă tu nu eşti mulţumit şi fericit, atunci nici cei apropiaţi, cei aflaţi în jurul tău nu vor fi.

Compromis – înseamnă înţelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie dar, în funcţie de context, mai înseamnă şi om cu reputaţia pătată; discreditat; primejduit, stricat. Interesantă această dublă utilizare a cuvântului, nu-i aşa? Adică a făcut ceva care l-a compromis, ceva urât, reprobabil, dezaprobat de ceilalţi, de societate. Apelând la o logică mult prea simplă şi superficială, concluzia ar fi că dacă faci ceva care se îndepărtează de la principii, norme, morală pentru a obţine altceva în schimb (liniştea cuplului, spre exemplu), în cele din urmă tu vei fi cel blamat şi, totodată, cel care va avea de suferit atât de pe urma criticii celorlalţi cât şi datorită frustrărilor şi amărăciunii acumulate. Deci, cum am da-o, tot nu iese bine.

Oare nu mai simplu ar fi să comunicăm ceva mai mult, să spunem cu curaj, în mod direct, ce ne place sau nu, ce vrem unii de la alţii? De ce să facem compromis peste compromis până ajungem să ne urâm între noi?

Se spune că cea mai veche meserie din lume ar fi cea de prostituată, de femeie uşoară, care nu face altceva decât să-şi vândă trupul, să şi-l pună la bătaie pentru câţiva gologani. Adică, face un compromis. Ori crede că nu e în stare să câştige o pâine altfel, ori consideră că aceasta e cea mai uşoară modalitate de a o face. Toată lumea o blamează, e considerată scursura societăţii şi, de foarte multe ori, e arătată cu degetul tocmai de bărbaţii care o folosesc, care o cumpără. E o femeie compromisă.

Şi-atunci care e diferenţa între ea şi ceilalţi, care acceptă tot felul de situaţii, de mizerii, de umilinţe pentru a păstra o relaţie, un loc de muncă sau cine ştie ce avantaje? De ce ea e mai compromisă decât ei?

Treci cu vederea că el te înşeală cu altele, nu doar cu alta, că îşi cheltuieşte banii cu ele, la jocuri de noroc sau îi investeşte în pasiuni deşarte, te faci că nu îl vezi cât de urât mănâncă sau vorbeşte, încerci să faci haz de apucăturile-i de prost gust solicitându-le celorlalţi, umil, să nu le ia în seamă şi, în ultimă instanţă, să nu te judece pe tine în funcţie de el. Şi toate astea pentru ce? Pentru a te numi “doamna Cutărescu”?

Accepţi un şef care te beşteleşte, te umileşte, te sare de fiecare dată când vine vorba de merite, aprecieri şi prime, treci cu umilinţă, disperare şi teamă peste ieşirile-i isterice şi nejustificate de teama de a nu-ţi pierde locul de muncă. Ziua de lucru devine un calvar, eşti deprimată şi chiar timorată ori de câte ori trebuie să te duci la serviciu şi pentru că “n-ai unde te duce”, continui să-i înghiţi toate mizeriile fără să cârteşti. Cine ştie, dacă de prima oară când şi-a permis să te insulte sau s ă te umilească, cu motiv sau fără, i-ai fi spus că nu accepţi să fii tratată astfel poate că nu ai fi ajuns să urăşti fiecare zi a săptămânii de lucru.

Şi tot aşa, din compromis în compromis, ajungem să ducem cu toţii o viaţă urâtă, nefericită, deprimantă. Ne-o facem cu mâna noastră din momentul în care acceptăm primul compromis. Al doilea şi al treilea se fac la fel de greu ca şi primul, dar apoi intrăm în acest cerc vicios din care nu mai avem cum ieşi şi sfârşim în a ne urî unii pe ceilalţi, în a ne face viaţa amară unii celorlalţi. Dar, de altfel, sperăm cu toţii să trăim într-o lume ideală, plină de iubire, în care oamenii se respectă între ei, se ajută şi se sprijină, în care sunt corecţi şi oneşti. Dar lumea aceea să fie creată de altcineva, să ne parvină gata alcătuită, fără ca noi să facem niciun efort în a fi noi înşine, în a ne respecta şi cere şi chiar impune respectul celorlalţi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: