Acasă » Tu si ceilalti » Comunicare…tacita

Comunicare…tacita

Articole

Comunicare tacutaGenul acela de comunicare…tacită. Adică eu sunt “aici” şi tu eşti tot “aici”, nu ne vedem, ne simţim într-o oarecare măsură şi comunicăm, dar indirect. Interfaţa dintre noi nu e doar cea a calculatorului, a internetului, e şi un paravan “intim”, pe care-l ridică fiecare după cum are chef sau nevoie…de singuratate. Dar nu de o singuratate completă, exclusivă. Te vad acolo, în lista de prieteni online, pe messenger sau pe facebook. Nu stiu exact dacă şi tu te uiţi în acelasi timp cu mine la monitorul calculatorului sau display-ul telefonului, dar îmi apari online. Eşti “acolo”. Şi mi-e suficient doar atât. N-am chef să vorbesc cu tine acum, dar îmi place să te ştiu acolo. De parcă dacă nu te vedeam online, n-aş fi fost la fel de sigură ca exişti. Ce ciudat! Câtă nevoie de imagine, de real, de a vedea mai mult decât a simţi. Oare ai înceta să mai exişti dacă te-ai deconecta de la net? Sigur ca nu, dar ori de câte ori vad că “ieşi” mă intristez. Mai ales dacă n-am apucat să vorbim. Dar dacă mi-ai spus că vei pleca, unde te vei duce şi ce vei face, mi se va parea ok să te vad ieşind de pe net. Atunci nu m-aş mai întrista aşa. Aş continua să ştiu ca eşti “acolo”, chiar dacă nu te-aş mai “vedea”.

Ai intrat la câteva minute după mine. Ma vezi aici dar nu spui nimic. Nu zici nici macar un salut, sau bună, ce faci. Iti vezi de-ale tale şi ma ignori complet. Dacă am fi faţă în faţă n-ai putea face asta. Cum ar fi să intri pe uşă în încăperea în care mă aflu şi să nu spui absolut nimic. Dar “aici” se poate. Iar eu nu pot comenta nimic. Pot doar să bănuiesc ca poate acum nu ai tu chef să vorbeşti cu nimeni. Vrei doar aşa, să te uiti puţin “pe aici”, să vezi ce au mai postat ceilalţi, să verifici dacă n-ai vreun comentariu la postari mai vechi sau vreun mesaj de la careva. Dar atât. Şi stam amândouă aşa, fiecare în colţul ei de eter, ne vedem, ştim că existăm dar alegem să ne ignoram complet. De data asta. Poate că data viitoare una din noi va avea chef de vorbă şi v-a sparge gheaţa. Cu orice risc. Cine ştie dacă nu am ajuns să comunicam aşa, pe tăcute, fără vorbe, aşteptând mereu de la cealaltă persoană să facă primul pas. Şi în felul ăsta am ajuns să fim singure împreună.

Pe Facebook există două modalităţi de comunicare. Sau poate chiar mai multe, dar două sigur: mesajul şi răspunsul la comentarii. Poţi să îi vezi pe cei online, dar dacă n-ai chef să stai de vorbă cu nimeni, poţi să pui un comentariu la un post recent de-al lor. În felul acesta e sigur că nu vrei să stai de vorbă în mod direct. E ca şi cum te-ai vedea pe stradă, în trecere, cu cineva. Numai că persoana e pe cealaltă parte a străzii. Îi faci semn cu mâna, poate reuşeşti chiar să îi strigi ceva cât să te audă, dar atât. Mai mult de atât nu puteţi comunica. Sau mă rog, aţi putea dacă una din voi ar trece pe cealaltă parte a străzii. Dar nu, astăzi, cel puţin în momentul ăsta, fiecare are treaba ei, drumul ei, gândurile ei. Vezi ce se mai întâmplă pe stradă, ce afişe noi au mai apărut, ce magazine noi s-au mai deschis, vezi tot felul de necunoscuţi care se perindă pe lângă tine, îi auzi ce-şi spun, dar atât. Hai să comunicam necomunicând. Parcă am fi aşa, nişte molecule în suspensie, nişte bule cu ochi şi atât. Levităm, ne deplasăm cât de cât, uneori chiar ne atingem, dar arareori interacţionăm în mod direct şi avem un schimb clar de…substanţă.

Uite, mi-ai pus deja încă un comentariu la un post de-al meu. Abia ce am postat şi mi-ai dat like şi ai scris 2 vorbe. Să “vin la tine” şi să te salut, să te intreb ce faci? Sau să te las acolo, să ma observi, să ma constaţi şi să mă iei în seamă doar atât cât vrei tu? Zău, nu ştiu. Mai bine îmi văd de-ale mele. Dacă fac eu primul pas şi tu chiar n-ai chef de vorbă? Sau dacă eşti pe picior de plecare şi o să îmi raspunzi în fugă? Ei şi, îmi spui ca pleci şi îţi zic la revedere. N-am să te ţin, dacă zici că ai treabă. Poţi de fapt să nici nu pleci nicăieri, treaba ta.

De câte ori n-am intrat pe net şi am constatat o mulţime de “prieteni” online. Dar fiecare îşi vedea de-ale lui. Uite că net-ul ne învaţă şi el ceva: fiecare cu nevoia lui de comunicare. Dacă eu sunt cea care are chef de vorbă, atunci eu voi fi cea care te voi apela. Şi stai liniştită, că dacă esti la serviciu te voi întreba din start dacă poţi vorbi, dacă ai 2 minute libere. Dacă îmi zici ca nu, nu mai spun nimic şi revin altă dată. Mai incolo, sau poate chiar în alta zi. Dacă până atunci nu uit ce voiam să-ţi spun sau să te întreb. Oricum ar fi, clar nu mă pot supăra pe tine dacă n-ai chef de vorbă. A fost doar nevoia mea şi n-am de ce să o impun celorlalţi. Mi-o satisfac în felul acesta bine, dacă nu, caut să o fac sub alta formă sau caut pe altcineva cu care să stau de vorbă. Şi e valabil şi reciproca. Dacă te-aş suna mi-ai vedea numărul afişat pe display şi dacă n-ai putea sau n-ai avea chef de vorbă atunci mi-ai respinge apelul sau l-ai lăsa să sune fără să răspunzi.

Oare în felul ăsta de a comunica devenim mai egoişti? Sau mai conştienţi de noi şi de ceilalţi, de diferenţa dintre nevoile noastre şi cele ale celorlalţi? Oare ştiindu-ne mereu “acolo”, văzându-ne mereu “acolo”, nu dezvoltam un mod de comunicare care până acum ne-a fost complet străin? Ceva între telepatie şi clarviziune. Net-ul ne îndepărteaza sau ne apropie de fapt la un nivel pe care până acum noi, oamenii obşinuiţi, nici macar nu am ştiut că există?

Anunțuri

4 comentarii

  1. Theodora spune:

    „Daca fac eu primul pas si tu chiar n-ai chef de vorba?„…Şi dacă nu are chef de vorba, ce? Poate nu are azi, dar va avea mâine!
    N-am să înţeleg niciodată teama oamenilor de a fi respinşi. Şi ce dacă eşti respins de o persoană? Acea persoană nu reprezintă lumea întreagă. Din orice experienţa neplăcută ai de învăţat o lecţie, numai să ai un pic de înţelepciune.

  2. Theodora, teama de a fi respins este una dintre temerile de baza ale omului. Daca tu nu o intelegi, fie esti o persoana foarte norocoasa, fie nu ai avut ocazia sa te respinga cineva cu adevarat, Nimeni nu reprezinta lumea intreaga dar, intr-un moment anume din viata ta, s-ar putea ca da. Cata intelepciune crezi ca poate avea un pusti de 15-16 ani, incat sa inteleaga ca experienta de a fi respins poate fi transformata in lectie de viata din care sa invete ceva?

  3. Simona spune:

    Teama de a fi respins, cred, este mult mai mare in relatiile superificiale, lipsite de ‘iubire’, in care nu ne cunosatem suficient interlocutorul.In care ne calculam si ne masuram fiecare cuvant pentru a intra in sablonul celui cu care vorbim. Insa sablonul este perceptia noastra despre ce crede acea persoana si nicidecum ceea ce este acea persoana.
    Ma intreb, cum as putea reactiona fata de o persoana pentru a-mi risipi teama de respingere? Egocentrism sau filantropism?

  4. Teama de respingere apare in copilaria primara. Copilul se simte uneori respins atunci cand parintii nu ii acorda atentia dorita, nu au suficient timp pentru el… Constituie o piatra de hotar importanta in evolutia individului. Daca reuseste sa realizeze un echilibru intre ceea ce-si doreste si ceea ce primeste, atunci teama de respingere nu se mai manifesta cu aceeasi intensitate ulterior, pe parcursul vietii sau poate disparea complet.
    A fi respins inseamna, in mintea multora, a nu fi suficient de buni. E un „atac” la valoarea de sine si tocmai de aceea reactiile sunt uneori foarte accentuate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: